(…) În Gălbinași, România, la 25 de kilometri distanță de București, 11 copii cu vârste între 12 și 16 ani călăresc treptele trenului sosit în halta uitată de lume din mijlocul câmpului. De pe aceste dale știrbe, dintre linii, începe, de trei ori pe săptămână, ora lor de sport. Urmează un drum de 45 de minute cu trenul, apoi alte 15-20 minute cu metroul, de la Republica la Timpuri Noi, plus o stație și jumătate tocată la pas. La destinație îi așteaptă fiare, orgoane și limite depășite. Gantere, tracțiuni, haltere, cățărare, praf de magneziu și muzică. Rock.Și înapoi. Din nou pe jos, curentul de la metrou, același tren și peronul din Gălbinași. 50 de kilometri dus-întors, două ore și jumătate pe drum. Totul pentru 90 de minute de antrenament. De mișcare și sănătate. Florina, Mihai, Cristi, Cristina, Ana, Alex, Florin, Adi, Iulian, Ionuț și, din nou, Alex fac parte dintr-un program social, în care… „ei trebuie doar să vină”. La început, înainte de pandemie, erau 40 de copii. Acum au rămas 15. Azi, într-o zi de sâmbătă, prezenți sunt 11. În alte dăți, mai ales în timpul săptămânii, uneori, vin 4 sau 5. Povestește Mihai Ivan, omul care a mers la Gălbinași, i-a strâns pe micuți și-i pregătește de mai bine de un an de zile. Și ei vin. Cu voința lor de fier, pe același drum de fier. Indiferent de zi, de vreme. Fie ploaie, zăpadă sau vipie. Pandemie. Înainte aveau un autocar care-i aducea din Gălbinași până la ușa sălii, însă, din cauza restricțiilor, s-a pierdut finanțarea. „Și, cum, domnule profesor, din cauza asta noi nu o să mai venim la sală? Mergem cu trenul!”. Pentru puștii din Gălbinași nimic nu e greu. Pandemia nu poate fi o scuză, nu lasă loc de „nu se poate”. Tardivul „aia e” nu se strecoară în limbajul lor. Pandemia rămâne o joacă cu măști. (…) articol complet în link… https://www.playsport.ro/video-reportaj-navetisti-spre…